Nicolae Labiș – destinul scurt al urmașului lui Eminescu

Există oameni care sunt înzestrați cu un har aparte de a crea bijuterii din cuvinte… Un astfel de om era și poetul Nicolae Labiș, apreciat de cei din epoca sa nu doar ca un scriitor extrem de talentat și de dăruit, dar și ca o persoană extrem de exuberantă cu cei din jur.

Născut într-un început de decembrie, în anul 1935, în ținuturile Sucevei, cea care, printre altele, se mândrește cu portul său popular lucrat cu atâta măiestrie și recunoscut peste hotare, Labiș este de mic fascinat de ținuturile natale de poveste. Pădurile, turmele de oi mânate alene de ciobani, traiul liniștit al oamenilor de la țară, îl fascinează pe copilul ce citea cu atâta plăcere basme și romane deopotrivă. Ba chiar era și un desenator talentat.

Talentul său este descoperit atunci când câștigă Concursul Național de Limbă și Literatură Română și poemul său, Gazeta de stradă, ajunge să fie publicat în prestigioasa revistă a vremii, Viața Românească. Apoi, în anul 1952, se transferă la București unde este admis la Școala de Literatură și Critică Literară “Mihai Eminescu” unde are ca profesori unele dintre cele mai grele nume ale lumii literare din acea perioadă, ca Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu sau Tudor Vianu.

Nicolae Labiș era un spirit tânăr, rebel, nesupus nici unor reguli și acestea se pot lesne observa în majoritatea versurilor sale. Naturalețea cu care scria, dar și remarcabilele imagini care prindeau viață sub condeiul său l-au făcut pe celebrul Nichita Stănescu să se simtă mult inferior poetului moldovean. Auzindu-l odată pe Labiș recitându-și poemul “Moartea căprioarei”, Nichita a rămas fascinat de magnetismul pe care poetul moldovean reușea să îl emane în jurul său, iar asta l-a făcut să declare că el niciodată nu va putea să publice în același timp cu Labiș. Și într-adevăr, debutul lui Nichita Stănescu s-a produs în primăvara anului 1957, la doi ani după dispariția bruscă a lui Nicolae Labiș.

Prima poezie care ne vine în minte când vorbim despre Labiș este tulburătoarea “Moartea căprioarei”, poemul care a lăsat o amprentă atât de puternică asupra lui Nichita și apoi a atâtor generații după el. Mesajul emoționant, transpus cu atâta patimă și nostalgie este cel al momentului în care, odată ajunsă vârsta maturității, inocența copilăriei dispare. Iar în clipa în care îți dai seama de acest lucru, totul capătă alte nuanțe și rămâne în loc regretul de a nu putea întoarce timpul.

Toate aceste elemente ce denotă o viziune profundă asupra vieții și modul în care scriitorul a ales să le îmbrace pentru a le da o înfățișare atât de firească în cele din urmă, i-au făcut pe critici să îl numească pe Labiș drept un urmaș al lui Eminescu.

Însă, în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 ceva a făcut ca destinul tânărului poet să se frângă la numai 21 de ani. Aflat pe peronul din stația spitalului Colțea, Nicolae Labiș s-a urcat din mers în tramvaiul ce tocmai pleca. S-a dezechilibrat și a căzut între vagoane. Martorii incidentului vorbesc despre tramvaiul cu numărul 13 care își prelugise în mod misterios și inexplicabil programul în acea seară. Desigur că numărul tramvaiului sporește aura de supranatural a incidentului și îl încarcă cu o însemnătate aproape magică (asemenea basmelor pe care Labiș le citea cu atâta plăcere). De ce tocmai tramvaiul 13 să fie cel implicat? Și pentru că de cele mai multe ori nu putem să ne rupem de superstițiile ce ne înconjoară, atunci ele căpătă proporții și mai mari. Iar acea seară de decembrie nu face excepție.

Nicolae Labiș, cel pe care criticul Eugen Simion îl numise “buzduganul unei generații”, tocmai pentru că reușise să se impună ca lider al epocii sale dar și ca un deschizător de drumuri al mișcării saizeciste ce a urmat, a reușit în scurta sa existență să creeze atâta istorie în jurul său. Doar că destinul a avut alte planuri cu el și l-a făcut nemuritor. Avea doar 21 de ani.