Piatra lui Toader

Bătrânul îşi făcu mâna streaşină la ochi şi privi spre soare.

– E amiază, Toadere, spuse.
Toader se sprijini în coasă, apoi duse şi el o mână la ochi.
– Da, tată.
Se aplecă şi cu o mână de iarbă şterse fierul coaselor.
– Fiule, adu caii! Mâine-i duminică şi, parcă spuneai că mergi cu Ana la horă-n sat, spuse bătrânul.
– Da, tată.
– Atunci, hai să mergem! Trebuie să te speli, să te gătesti.

Toader se îndreptă spre caii ce păşteau la marginea pădurii. Bătrânul strânse
lucrurile şi le băgă în traistă, apoi legă coasele. Îmbrăcă bundiţa peste cămaşa
udă de sudoare. Auzi un chiot, apoi un ropot de copite. Se-ntoarse. Toader venea
în galop peste iarba cosită. În spatele lui alerga celălalt cal.

Descălecă dintr-o săritură.
– Stai, tată, să te ajut!

Făcu mâinile căuş, iar bătrânul, după ce îşi înfundă o opincă în palmele fiului său, se săltă icnind pe cal. Toader îi dădu traista şi coasele. Bătrânul şi le legă la spate de şaua calului.

Toader se aplecă şi culese repede un bucheţel de flori pe care-l strecură în sân,
apoi ridică de pe iarbă tolba cu săgeţi şi arcul.

Dintr-un salt încălecă pe murgul său.
– Gata, tată?
– Da, băiete.

Porniră la pas şi urcară fără să schimbe nici o vorbă până în vârful muntelui. Jos, la poale, Bistriţa sclipea în soare. Şerpuia printre munţi strecurându-se printre sălcii şi arini. De-o parte şi de alta a apei, casele erau răspândite peste tot până sub pădure. Acesta era satul lor: Dorna. Nu se vedea ţipenie de om. Toţi erau sus, în munţi, la coasă.

În dreapta se vedeau câteva turnuri ale târgului Vatra Dornei. Toader privi Bistriţa si bănui că multe din sclipirile apei se datorau păstrăvilor ce săreau după musculiţe. Trase adânc aer în piept de parcă ar fi vrut să simtă mirosul peştelui, dar în nări avea încă parfumul florilor de munte şi al ierbii proaspăt cosite.
– Ce frumos se vede totul, nu-i aşa, tată?
– Da, răspunse bătrânul, şi-şi scărpină barba albă.

Începură să coboare cu grijă muntele; caii se puteau răni în vârfurile ascuţite ale pietrelor. Pe sub sprâncenele stufoase, tatăl îşi privea fiul. Îi plăceau pletele lui negre răsfirate în vânt şi umerii laţi şi vânjoşi. Era frumos şi bine legat. Nu era de mirare că Ana, cea mai frumoasă fată din sat, îl alesese pe el de bărbat. Ana era neîntrecută în cusutul iilor. N-o luau niciodată la fân. O lăsau acasă să lucreze.
Bătrânul era tare mândru de nora lui, dar şi de Toader, pe care-l învăţase cu
munca şi cu greul de mic, de când rămăsese fără mamă. Au avut întotdeauna
animale pe lângă casă şi-a fost mereu multă treabă de făcut. Toader era harnic.
Primăvara, cum dădeau ploile şi se umfla Bistriţa, pleca cu plutele spre satele din câmpie. Acolo vindea lemnele şi se întorcea cu porumb şi cu chimirul plin de
arginţi. În tot restul anului nu mai pleca de acasă. Împreună cu Ana şi cu tatăl său îngrijeau animalele. Vara coseau şi făceau fânul. Uneori pescuiau. Toamna
coborau oile de la stână. Iarna vânau. Mişunau mulţi lupi şi ursi prin munţii
aceştia şi făceau multe stricăciuni la oi şi vite. Toader era tare priceput în punerea capcanelor şi mânuirea arcului. Auziră cârâit de păsări. Priviră într-acolo. Sub un brad, doua gaiţe se certau zdravăn. Gâlceava strânse câteva coţofene care se uitau curioase.
– Aşa-i şi la oameni, Toadere, spuse bătrânul, doi se ceartă pentru cine ştie ce
lucru de nimica şi o gloată pierde vremea căscând gura. Toader râse. Priviră iarăşi munţii. Se vedeau mogâldeţe coborând la vale. Oamenii se întorceau de la coasă.

Un călăreţ trecea grăbit Bistriţa şi le făcea semn cu mâna.
– Ce-o fi vrând să spună, tată?
– Nu ştiu, dar cred că ceva nu e bine.

Îndemnară caii la trap. Gândul lui Toader fugi către Ana. Încet, încet îl recunoscură pe călăreţ. Era uncheşul său, Ilie. Acesta se opri lângă ei
gâfâind, cu faţa roşie de goană.
– Aleargă, Toadere! Turcii ţi-au furat-o pe Ana, spuse într-un suflet.
– Când? întrebă Toader, tresărind.
– Acu, înaintea amiezii.
– Câţi erau?
– Doi.
– Încotro s-au dus?
– Pe malul Bistriţei. Aveau cai buni, dar obosiţi.

Toader, fără să mai întrebe ceva, smuci frâul calului şi o luă la galop spre Cheile Zugrenilor, locul unde se strângeau apele de hait şi se făceau plutele. Se gândi că plutaşii o cunoşteau pe Ana şi or s-o scape din mâna turcilor. Îşi aduse aminte, apoi, că toată lumea mersese la coasă saptămâna asta.
– Mai repede, murgule, mai repede! strigă el, aplecându-se spre urechea calului.
Cal şi călăreţ treceau acum ca vântul printre copacii răzleţi de pe malul apei. După ultima cotitură a Bistriţei încremeni. Apa curgea învolburată printre porţile deschise ale barajului de stânci. Se apropie şi văzu caii turcilor. Unul îşi spulbera puterile încercând să se ridice în picioare, iar celălalt se târa spre apă, însetat. Erau plini de spume. Toader înţelese ca turcii reuşiseră să ajungă aici cu multă greutate şi că plecaseră mai departe cu o plută. Se gândi că cel mai bun lucru de făcut era să le iasă în cale turcilor pe un drum ocolit şi să-i aştepte. Nu puteau fi prea departe, iar pluta nu-i ducea prea repede. Îşi îndemnă murgul şi urcă în vârful muntelui. Hăt în vale zări pluta. Se hotărâ: ştia unde să-i aştepte pe turci. O luă de-a dreptul peste munţi şi ajunse pe o creastă golaşă. Privi în jos şi văzu Bistriţa îngustată strânsă de munţii apropiaţi. Acest loc se va numi Toance. Aici se hotărâse Toader să-i
aştepte pe turci, dar mai întâi avea de făcut o altă treabă. Alese din ochi o stâncă mare şi se propti cu umărul în ea.
– Hai, murgule, ajută-mă!

Calul se întoarse cu spatele spre stâncă. Îşi propti picioarele din faţă în pământ iar pe cele din spate în stânca şi, la un chiot al lui Toader, împinseră amândoi cu putere. Stânca se urni, apoi se rostogoli cu zgomot la vale, rupând totul în calea ei, pentru ca, în cele din urmă, să se prăbuşească în apele tulburi, împroşcând în jurul ei cu pietre mari, rupte din ea sau luate de pe coasta muntelui în goana ei nimicitoare. „De acum înainte numai plutaşii foarte pricepuţi vor reuşi să treacă de locul acesta primejdios“, se gândi Toader, apoi încălecă şi coborâ muntele. Privi la ce mai rămăsese din uriaşa stâncă: un coşcogiamite pietroi înfipt aproape în mijlocul apei. Luându-şi arcul şi săgeţile, întră repede în apa vijelioasă şi înotă până la marea piatră. Dintr-un salt se urcă pe ea şi aştepta pitit. Făcu un semn cu mâna, calului, iar acesta se întinse la pământ. După un timp auzi zgomot de lemne ce se loveau între ele. Toader ridică puţin capul şi văzu pluta ce se apropia lin. În faţă, la cârmă, turcii priveau îngroziţi locul ce se îngusta şi pietrele ascuţite
ce ieşeau din apă. În spatele lor, Ana, legată cu o frânghie groasă, plângea.
Toader îi mai lăsă puţin să se apropie, apoi se ridică brusc în picioare şi slobozi o săgeată. Un turc făcu, împleticindu-se, câţiva paşi, după care se prăbuşi în apă, mort. Celălalt se repezi să-şi ia arcul şi săgeţile, dar a doua săgeată plecată din arcul lui Toader îi străpunse gâtul.

Căzu cu faţa în jos. Toader aşteptă ca pluta să se apropie de piatră şi, când era la un pas de ea, sări sprinten, tăie legăturile Anei, o luă în braţe, alergă şi dintr-un salt ajunse iarăşi pe piatră. Erau scăpaţi de primejdie. Atunci auziră un zgomot înfricoşător. Lemnele plutei se sfărâmau de pietrele ascuţite ce ieşeau din valuri. În câteva clipe totul dispăru în Bistriţa-nspumată şi sălbatică. Toader se întoarse spre Ana şi-i cuprinse mijlocul subţire. Cu ochii în lacrimi ea îl sărută fericită. El îşi baga mâna în sân şi scoase bucheţelul de flori. Ana şi-l prinse în păr, apoi îşi lăsă capul pe pieptul lui.

Acestei pietre, pe care-i aşteptase Toader pe turci şi pe care stătea acum cu Ana
lui dragă, oamenii îi vor spune Piatra lui Toader.

Şi acum stă acolo în apele repezi ale Bistriţei, la Toance, mărturie a vitejiei lui Toader.