Județul SUCEAVA

Muncește!

Suceava în imagini

Piatra Stanoaiei

Stanoaia era o femeie frumoasă. I se spunea aşa de când se luase cu bărbatul său, care făcea parte dintre cei de-ai lui Stan, familie mare de oameni de ispravă.

Îşi făcuseră casă pe Dealul Vultur, chiar sub poalele pădurii, aproape de culme şi, cu timpul, cumpăraseră, pe rând, falce după falce, pământul ce se întindea de la casa lor până în vale, pe malul Bistriţei, la piatra neagră ce stătea înfiptă în malul drept al râului vijelios. Aici malul era înalt, chiar mai înalt decât piatra. Stanoaia şi bărbatul ei erau harnici şi anii le aduseseră în ogradă multe vite, încât abia dacă dovedeau cu munca.

Odată cu venirea fiecărei primăveri, după Sfintele Paşte, Stanoaia rămânea să se îngrijească singură de copii şi casă până toamna, fiindcă bărbatu-său pleca în munţi cu oile, caprele şi vacile să le pască pe săturate. Aşa se face că-ntr-o primăvară Dumitru plecă urcând Barnarelul către Giumalău, încet, cântând din cimpoi, alături de ajutoarele sale, bucuroşi că soarele încălzea bine pământul, iar iarba creştea cu repeziciune, spre fericirea animalelor care păşteau din mers, ici-colo, smocurile de fire fragede.

Zilele trecură şi femeia rămasă acasă nu mai avu nici o veste de la bărbatul său. Abia când toamna coloră în foc codrul, când ceilalţi ciobani coborâră cu turmele, Stanoaia intră la bănuieli. Degeaba întrebă în dreapta şi-n stânga, nimeni nu văzuse turma şi nici pe Stan şi oamenii lui.

În fiecare seară, femeia, cu durerea în suflet, cobora până deasupra pietrei ce avea să-i poarte numele, aprindea o lumânare şi se ruga Maicii Domnului să-i aducă bărbatul acasă. Privea coasta muntelui de dincolo de apele Bistriţei cu speranţă în suflet, şi iar aprindea o lumânare, şi iar se ruga în genunchi, cu lacrimi în ochi.

Aşa se făcu, că-ntr-o seară, când tocmai căzuse prima zăpadă, femeii i se păru că desluşeşte o umbră, în lumina lunii, pe coasta muntelui. Umbra coborâ Barnarelul, apoi o luă prin lunca Buliceni, de-a dreptul spre luminiţa ce se zărea deasupra pietrei.

- Dumitre, Dumitre! strigă femeia.

El îi făcu din mână şi trecu împleticindu-se prin apele scăzute ale Bistriţei pe malul pe care draga sa îl aştepta. Abia când ajunse lângă ea, văzu biata femeie cât de bolnav şi de slab era bărbatul ei. Îl duse acasă. Săptămâni în şir îl trată cu fel de fel de leacuri băbeşti până îl făcu bine. Rana de la cap se vindecă, lăsând în loc o cicatrice roşiatică. Dumitru îşi amintea ca prin ceaţă cum, într-o noapte ploioasă, în stâna lor navălise o ceată de tâlhari. Unul îl lovise cu o bâtă în cap şi, crezându-l mort, îl lăsase în plata Domnului. Când Dumitru îşi veni în fire, stâna era pustie.

Mintea lui se întunecase. Nu îşi aducea aminte nimic, nici măcar cine este. Rătăci o lună de zile prin păduri. Într-o seară ajunse pe culmea unui munte. Văzu jos, la poale, o apă curgând repede, iar într-un mal înalt o piatră neagră şi deasupra ei o luminiţă. Atunci mintea lui parcă se trezi din somn. Piatra i se păru cunoscută. O porni în grabă într-acolo. Când ajunse pe malul apei, se auzi strigăt de o voce dragă: „Dumitre, Dumitre!”.

Omul duse mâna la cap şi apăsă uşor cu degetele cicatricea. Avusese noroc, mult noroc că scăpase cu viaţă.

În semn de recunoştinţă, în fiecare sâmbătă cobora muntele împreună cu nevasta-să şi, în locul unde ea se rugase Maicii Domnului, acolo, deasupra pietrei, aprindeau lumânări aducând mulţumiri Sfintei Marii şi pomenindu-i pe cei care îl însoţiseră cu turma în munţi şi care rămăseseră acolo pentru totdeauna.

Sute de ani vor trece de la aceste întâmplări, dar pentru a nu fi uitate, sătenii vor boteza piatra uriaşă, martoră a zbuciumului acestei femei credincioase, Piatra Stanoaiei.

Share

Ultima actualizare:

Lasă un comentariu

Foloseşte cu încredere: <a href="" title=""></a> <strong></strong> <em></em> <blockquote></blockquote>

Încercăm să avem o politică liberală vizavi de comentarii.
Te rugăm să menții o atmosferă pozitivă și constructivă în mesajele tale sau riști să ai accesul blocat.